Thomas Mann a surprins frumuseţea într-o poveste despre moarte. A scris, cum s-a auzit un ton mat, clar şi metalic. Astfel el a creat liniştea, pentru că după sunetul unui inel, de exemplu, căzând pe marmură urmează o linişte ''de mormânt''. A creat liniştea pentru a face ''frumuseţea acustică'', cum spune Milan Kundera, ''iar ca frumuseţea să fie perceptibilă, are nevoie de un minim de linişte''.
Frumuseţea a dispărut, deoarece nu mai există linişte. Există doar zgomotul - zgomotul cuvintelor, zgomotul maşinilor, zgomotul muzicii - în care trăim în fiecare zi. A dispărut complet. A mai rămas doar cuvântul care o desemnează, dar şi el începe să-şi piardă din semnificaţie.
Zgomotul maşinilor şi al muzicii poate fi redus seminificativ pentru a descoperi liniştea. Dar cum reduci zgomotul cuvintelor? Oamenii vin şi vorbesc despre ei, fiecare povesteşte cum a mâncat, cum a dormit, cum şi-a trăit copilăria, cum s-a distrat, cum s-a îmbolnăvit, cum s-a însănătoşit, cum a avut orgasm, cum a visat. Şi vin şi sunt agresivi pentru că vor să se descarce. Şi dacă te izolezi de cuvintele altora, cum rămâne cu cuvintele din mintea ta? Cum vei mai descoperi liniştea şi frumuseţea?
0 voci/e:
Post a Comment