Zi de primăvară

20 aprilie 2010

Dragă jurnalule,

Astăzi am profitat de soarele de afară şi de cele 16 grade şi m-am dus în Resselpark să citesc. În timp ce citeam mă uitam la cum sunt îmbrăcaţi oamenii, la nenea care cânta la acordeon şi la negrii care se salutau deşi nu se cunoşteau (asta era impresia mea). Da, se salutau ca şoferii din Trabant.
Aş fi vrut să vorbesc în română cu cineva, dar mi-era urât să sun, aşa că m-am scufundat în lectură.
Plötzlich şi dintr-o dată, se aşează o bătrânică lângă mine şi-mi spune "Eşti leită-poleită maică-ta". Şi a început să-şi povestească viaţa, cred, prin persoana maică-mii. Nu am putut să rostesc nici măcar un cuvânt, o interjecţie, nimic. Uneori credeam că e gata să plângă în timp ce vorbea. Dar s-a ţinut tare. A fost ca şi cum şi-ar fi făcut în minte socotelile durerii; când s-a aplecat în faţă, a văzut că soldul amintirilor bune era încă pozitiv şi a zâmbit.
Dar povestea ei se termină la fel de plötzlich cum a început. Un tip cu chelie şi cu părul, rămas la spate, lăsat lung în bătaia vântului, îmbrăcat într-un sacou de culoarea muştarului cu petice în coate, a luat-o pe femeie deoparte. Şi-a pus piciorul cu superioritate şi autoritate pe bancă şi au început să vorbească într-o limbă necunoscută. A luat-o mai apoi de braţ şi au plecat înspre Argentinierstraße.
Apoi un tip s-a aşezat în locul femeii, cu un baton şi un iaurt de la Spar. Moment în care mi s-a făcut foame ...