20 aprilie 2010
Dragă jurnalule,Aş fi vrut să vorbesc în română cu cineva, dar mi-era urât să sun, aşa că m-am scufundat în lectură.
Plötzlich şi dintr-o dată, se aşează o bătrânică lângă mine şi-mi spune "Eşti leită-poleită maică-ta". Şi a început să-şi povestească viaţa, cred, prin persoana maică-mii. Nu am putut să rostesc nici măcar un cuvânt, o interjecţie, nimic. Uneori credeam că e gata să plângă în timp ce vorbea. Dar s-a ţinut tare. A fost ca şi cum şi-ar fi făcut în minte socotelile durerii; când s-a aplecat în faţă, a văzut că soldul amintirilor bune era încă pozitiv şi a zâmbit.
Dar povestea ei se termină la fel de plötzlich cum a început. Un tip cu chelie şi cu părul, rămas la spate, lăsat lung în bătaia vântului, îmbrăcat într-un sacou de culoarea muştarului cu petice în coate, a luat-o pe femeie deoparte. Şi-a pus piciorul cu superioritate şi autoritate pe bancă şi au început să vorbească într-o limbă necunoscută. A luat-o mai apoi de braţ şi au plecat înspre Argentinierstraße.
Apoi un tip s-a aşezat în locul femeii, cu un baton şi un iaurt de la Spar. Moment în care mi s-a făcut foame ...
